ARGUMENT

Apariţia acestei cărţi de versuri constituie o surpriză, în mod paradoxal, chiar şi pentru autorul ei, un om parcă de pe alt tărâm, obosit de efort şi de vârstă, dar care îşi vede liniştit de treburi şi despre care vecinii ştiu că scrie poezii, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că şi privesc acest lucru cu ochi buni. E drept că în ritualul sacru al trecerii anotimpurilor – spre a le găsi şi consătenilor săi o scuză! – nu întâlneşti oricând poeţi la coada sapei. Iniţiativa publicării manuscrisului, altminteri un gest de preţuire absolut meritat, a făcut parte – şi mă simt dator cu această dezvăluire aici – dintr-un scenariu de film. E vorba despre un scurtmetraj prin care Constantin Mireanu a vrut să aducă în prim-plan universul rural de astăzi, în adevărata lui lumină. Tulburătoarea profunzime a lucrurilor aparent simple sau neînsemnate e greu de prins în imagini şi numai recursul la metaforă ar putea înlesni, cumva, o cale mai bună. Aşa se face că, în prezenţa aparatului de filmat, existenţa poetului a devenit, secvenţă cu secvenţă, de la un simplu pretext, un subiect în sine. Iată, pe scurt, povestea editării, în mod discret, a volumului de faţă, la finalul realizării filmului  respectiv, în vederea lansării lor concomitente, într-un eveniment multimedia.

Apariţia cărţii va constitui, însă, o şi mai mare surpriză pentru iubitorii de poezie: debutul fulminant al unui septuagenar! Versurile acestui poet de la ţară, până acum anonim, respiră atâta prospeţime şi vigoare, încât timpul e realmente pus între paranteze, iar tinereţea exprimării ţine metaforele în stăpânire cu o naturaleţe de invidiat. Există între stările sufleteşti transferate cuvintelor, printr-un fel de magie, o tensiune care dă sens idealurilor, care conferă un puls ridicat vieţii. Vocea poetului este foarte distinctă, inconfundabilă, are un timbru personal, ca o iscălitură în aer. Talentul său e un dar, fără îndoială, din naştere. Iar viaţa nu este altceva pentru el decât miezul poeziei adevărate.

LIVIU VIŞAN

Noaptea

Când noaptea îşi cerne giulgiul
peste păşuni stelare
iar luna-n ascunzişuri visează-un june crai
tu treci nepăsătoare pe sub poteci de rouă
şi nu mai ştii unde te duci, de unde vii

c-ai rătăcit cărarea sau ţi-ai pierdut speranţa
mă tot gândesc la tine, la tot acel pustiu
în care te tot plouă şi vântul te tot bate
ca pe o creangă ninsă şi frântă-n vijelii
să tot contemplu aştrii rătăcitori prin spaţii
păduri venusiene ori mări de meteori
s-alergi ca o nălucă, să nu-ţi găseşti cadenţa
fii veşnică pierdută, ca norii călători.

Pe noptatice cărări

pe noptatice cărări
luna trece în pas de menuet
ca o fecioară îmbătată de fiorul depărtărilor –
unde eşti, risipitorule?
adă-mi apa şi doniţele înapoi
păsări speriate mă lovesc
cu sfârcuri de aripi
ca evantaiele de vânt cad peste trupul meu pietrele
s-au trezit şerpii în văgăuna nopţii
şi vor să mă muşte cu gura de venin
dar eu fug, fug în necunoaştere
ca o briză de vânt mânată de umbra morţii…
dar iată! ţărâna pământului
mi se lasă cald pe pleoape
şi-n nări simt mirosul ierbii
şi al pâinii coapte –
numai de n-aş muri!
unde eşti, risipitorule?
adă-mi apa şi doniţele înapoi!